Trecem pe cărările vieţii păşind printre lucruri, oameni şi fapte, râsete şi plânsete, iubiri şi duşmănii, bucurii şi suferinţe, speranţe şi deznădăjduiri… Şi toate acestea vibrează în nenumărate tonalităţi, nuanţându-le la infinit. Le simţim, fireşte, dar, prinşi în vârtejul câştigării existenţei, le ignorăm, luându-le drept un simplu zgomot de fond. Sunt puţini cei care se opresc să le asculte. Şi încă şi mai puţini pot să le prindă în cuvinte, fără să piardă şi fără să altereze nicio notă, dar însufleţind-o pe fiecare cu ceva desprins din preaplinul propriului suflet.

Dumitru Curcăneanu a fost unul dintre aceşti foarte puţini. A iubit frumosul din natură şi din oameni, dar a auzit şi vibraţiile distonante ale răului din jur. Şi, fiindcă a îndrăgit cuvintele, s-au lăsat ele dirijate de condeiul lui, îmbrăcând în ritm şi rimă tot ce ne însoţeşte pe cărările vieţii.