3 reviews for De la un capăt la altul

1. 

   5 out of 5

   Vorbe pentru suflet – ianuarie 19, 2022

   Poetul Gabriel Dinu a debutat în revista Viața Românească, în 1997. Colaborează cu poezie la o serie de reviste literare și este, de asemenea, coautor la următoarele antologii literare: Prietenii poetice și Așii cuvântului (2017), Antologie poetică a Cenaclului Poetic Schenk-Dyonisos și Tramvaiul poeziei (2018), Desprimăvărarea cuvântului (2019), WORT VERGESSEN (în limba germană) și Roua din cuvinte (2020). În 2019 a publicat volumul de versuri Câinele cu ochii albaștri, cu versiunea în limba franceză: Le chien aux yeux bleus, apărută la Paris cu un an mai târziu. (sursa: sionoeditura)

   Anul 2021 îi aduce poetului o nouă carte apărută la editura Siono, volumul „De la un capăt la altul” este o înșiruire de poezii pe care le citești dar refuzi să le uiți având un impact considerabil deoarece predomină moartea și tot ce o cuprinde, dezolanța dar și noțiunea de viață fără a i se retușa conținutul, ba din contra, ni se aștern cuvintele și trăirile într-o paloare evidentă, una cu care ne obișnuiește prezentul existențial în fiecare zi.

   (…)
   Vine o moarte când viața
   înseamnă tot ce
   știai pe de rost
   și vine o moarte
   când viața este, va fi,
   a fost.
   (din poezia Variante)

   Cum bine știți sunt o mare fană a poeziilor, de multe ori îmi vine să le dedic tot timpul meu iar alte ori prefer să le citesc cu migală parcă descâlcindu-le conținutul, uneori prefer să le citesc acompaniată de o simfonie a lui Mozart iar alte ori le contemplu parcă încercând să le dau o continuitate chiar dacă nu e cazul. Și totuși poezia are un loc aparte în inima mea, indiferent de ce cărări o străbate și ce suferințe o încarcă. Astăzi însă o să vă vorbesc despre o serie de poezii ce m-au dezarmat, autorul ca într-o luptă a sa cu sinele ne-a pus în față o furtună de cuvinte, de stări și reflecții ce au lăsat un loc de completare din partea celor ce îi vor citi opera. Parcurgând fiecare poezie în parte am realizat că golul se adâncește, senzația sfârșitului este aproape dar și a cea subtilă întrebare dacă am făcut totul, dacă am simțit cu adevărat gustul vieții în toată plenitudinea sa.

   (…)
   Destul de des eram fericiți
   și ne zâmbeam unii altora.
   Și da, eram atât de ignoranți și primitivi,
   încât nu cunoșteam cuvântul nefericire.
   (din poezia Nefericire)

   La primul contact cu poeziile scriitorului Gabriel Dinu am fost răvășită ba chiar contrariată însă datorită ironiilor subtile dar și a umorului am parcurs fiecare cuvânt într-o repeziciune nefirească. Curiozitatea fiindu-mi stârnită minutele s-au oprit în loc creându-mi imagini fel de fel plasându-mă într-un joc al unei minți sclipitoare.

   Cartea „De la un capăt la altul” s-a făcut plăcută anume prin prezentarea directă, prin subiectele abordate dar și datorită pachetului emoțional ce a uimit. Toate mesajele au avut o claritate neegalabilă și o profunzime plecată de la chintesența vieții într-un timp al furtunilor lumești. Volumul de versuri e ploaia rece ce vine să trezească spiritul dar și ochiul adormit al privitorului/cititorului aici și acum în nădejdea de a nu fi prea târziu.

   Aceasta e ultima plecare
   pe care v-am promis-o
   mai demult.
   Adio!
   De-acum vă voi visa
   în șoaptă.
   (din poezia The end)

2. 

   5 out of 5

   Viorel Ioniță – ianuarie 19, 2022

   Poezia ca protest

   Am avut plăcerea să citesc volumul de poezii al lui Gabriel Dinu, De la un capăt la altul. Și chiar așa am citit și eu cartea. Îl cunosc pe Gabriel Dinu nu de mulți ani, dar pot spune că acești ani îi adaug la rubrica profit, descoperind în el un suflet pereche, adică un răzvrătit. Fără a friza vulgaritatea, verbul său fuge de pudibonderii, necăzând în capcana sfielii, pentru că — nu-i așa? — altfel ar trebui să scriem numai „pășunisme”, despre floricele, frunzulițe, mielușei și despre proprietățile miraculoase și odorante ale gunoiului produs de tot soiul de junici.

   Poetul este uneori de un pesimism realist și potopitor („înviem o dată pe an/ și suntem răstigniți/ în toate celelalte zile”), alteori, chiar în fața durerii pricinuite de pierderea cuiva, Gabriel Dinu își „coafează” umorul sub masca unui optimism ursuz: „după moarte se pune virgulă, nu punct”, cum o face în poezia Ea și atât, care asigură și motto-ul volumului. Alteori, acest optimism se manifestă sub forma criptic-ezoterică a înălțării și învierii sufletului, dar transferat în „speranța celor rămași/ că vei reveni/ așa cu aproximație/ a treia zi”. Mesajul ezoteric poate fi întâlnit și în poezia Între șamanism și ploaie, unde o umbră de om sau o umbră de zeu vine „și te atinge imperceptibil pe suflet”. Umorul pe care-l pomeneam, chiar dacă autentic, ascunde în el supărări și amărăciune, căci locuim într-un

   „Oraș cu cea mai
   mare/ poluție din țară”,

   oraș în care ne târâm anonimi cu metroul, STB-ul sau Uber-ul, recunoscându-ne cu toții într-o apelare peiorativă:
   „— Coaie!”.

   Avem de-a face, deci, cu un umor tratat de poet ca unealtă poetică doar, nicidecum ca o componentă organică a caracterului autorului, mult prea supărat pe realitățile înconjurătoare. O dovedește asta poezia Bubico, Dumnezeule!, de o ironie descurajantă:
   „Așa că, de dimineață/ îți bei
   cafeaua și arunci câinele pe fereastră./ Și nimeni, de nicăieri, nu îl
   strigă:/ — Bubico, Dumnezeule, vin` la mama!”.

   Toate relele zilelor noastre, produse ale unor strivitoare puteri, el le vede prin intermediul morții, care devine o interfață, iar „Din spatele ei zâmbesc/ perfid cei ce-au preluat/ puterea planetei”, aceleași puteri care, cu un tragism sfâșietor, autorul le vede ca în Al 4-lea Reich:
   „— Vă rugăm să poftiți în vagoane!/ …/ Aceleași care i-au dus/ pe
   bunicii voștri/ la Auschwitz/ ori în Siberia!”.

   La fel, trecutul trist și tragic al neamului îi smulge vorbe amare, fraților de peste Prut dedicându-le o poezie-manifest în Chișinău, mon amour, din ale cărei versuri izvorăște ideea generozității oamenilor de rând, în opoziție cu indiferența egoistă a decidenților din zilele noastre:

   „Ei ne așteptau cum bunicii noștri/ au așteptat o altă rudă bogată/ …/
   le-am dus sufletele noastre/ învelite în câte o carte”.

   Exprimat uneori frust, mesajul poetului nu ezită să se exprime apelând la cuvinte și termeni care țin de intimitatea noastră sexuală: „îl găsim pe Dumnezeu/ în multe lucruri mărunte./ În tampoanele alaways,/ în testele de sarcină,/ în prezervativele durex”.

   Deși scrise „la cald” (uneori în mijloacele de transport ale orașului), poeziile lui Gabriel Dinu dovedesc maturitate poetică și „antrenament” metaforic, ritmul versurilor sale fiind închegat, dar și cu aspecte spontane în același timp, rod al impresiilor și stimulilor care-l înconjoară și incită. Este o poezie directă, cu mesaj concret, necriptat sau îmbrăcat în forme căutat rafinate. Este o poezie senzitivă, poetul fiind un observator — și rece și (paradox!) sensibil în același timp — al realităților care ne înconjoară, din acest punct de vedere, scrierile sale având o componentă puternică de critică socială, chiar el mărturisind cu sinceritate autocritică:
   „Uneori deranjez, obosesc/ vă supăr și mai tare/
   prin sinceritate”.

   Închei cu îndemnul „veniți de luați” această carte, pe care o recomand cu căldură.
   (Viorel Ioniță – Revista „Teleormanul Cultural”)

3. 

   5 out of 5

   Clelia Ifrim – ianuarie 19, 2022

   Cu un motto original, „după moarte se pune virgulă, nu punct” cartea de poezie a lui Gabriel Dinu intitulată „De la un capăt la altul” (editura Siono, Bucureşti, 2021) intră în circuitul valoric al cărților din realitatea imediată.
   Sintagma arhicunoscută „câtă lumină, atâta întuneric” îşi găseşte multiple variante şi aplicații în poezia lui Gabriel Dinu. Cât alb atâta negru, câtă dragoste atâta ură, câtă viață atâta moarte, sunt doar trei dintre acestea. Cartea aduce în prim plan liric, o realitate tot mai seacă, redusă doar la strictul necesar, de consum cotidian. Supraviețuirea se face în rate, cu o dobândă de viață tot mai scumpă.
   „Nimeni nu mai visează nimic” ar fi echivalentul oricărui text liric din această carte. Moartea este prezentă peste tot şi este personajul principal, oriunde s-ar afla. Rămâne de asemenea şi personajul central, de la început până la ultimul act, până la ultima filă, o moarte „întâmplată, renegată de toți / ca o femeie uşoară”.
   Ea vine şi pleacă, făcându-şi de fapt, meseria.
   Toate poemele lui Gabriel Dinu, poartă urma ei, amprenta ei, digitală sau arhetipală. Desprinsă de canoanele literare oficiale, poezia lui Gabriel Dinu îşi creează propriul canon. Conform celor anunțate la începutul cărții ca motto, cultul arhaic al zeilor htonici, ai morții, şi am ales doar unul ca să- l numesc, Dionysos, are şi componenta învierii, a vegetației noi, a regenerării. Zeul zilelor noastre, zeul „Black Friday” are numai componenta comercială, nu şi cea spirituală. Nu există nici o înviere prin el.
   Simplificate până la emoția unui anunț spus dintr-o singură suflare, spuse în şoaptă, şi a spune înseamnă şi a vedea, textele lirice din această carte, îşi „golesc” autorul.

   „Te speli cu moarte
   la ochi spre înviere”.

   Trăită la cotele debranşării de visare, poezia lui Gabriel Dinu este o luptă permanentă cu îngerul. Lirismul nud, sau alb ca o sticlă de vodcă, golită, lirismul tare, şi 40 de grade este o gradație nesemnificativă, lirismul acesta este singura lui armă. De fapt este o luptă corp la corp, cu mâinile goale.

   „În fiecare zi ucidem îngerul
   din noi şi-l aruncăm în stradă,
   să-l ia gunoierii.”

   Mă gândesc că răbdarea îngerului nu ține de trupul pământesc, şi muncile de pe Pământul nu au nici o legătură cu ceasurile din cer. Învierea zilnică, om şi înger ca un tot, aparține celor solitari.
   Aşa cum moartea este prezentă în fiecare poezie din această carte, de la un capăt la altul, pentru că fiecare poezie este un centimetru cub de realitate, şi azi mai mult ca oricând acest lucru este valabil, observabil, la fel de reală este şi prezența lui Dumnezeu, „Cel pipăibil cu mâna”.
   Dacă unii strigă „Dumnezeu a murit”, conform învățăturii pe care şi-au ales-o, alții răspund „Dumnezeu a Înviat”. În plus, un poet ştie, şi Gabriel Dinu este conştient de lucrul acesta, că Dumnezeu vine în lume şi pentru un text liric, şi pentru o poezie. Lacrima din ochii celorlalți este lacrima lui Dumnezeu, care şterge un catastif întreg de statistici şi cifre.
   „Ce faci tu când Dumnezeu vine în gând / plângând? ” se întreabă autorul, şi poate întreabă şi cititorul, în poemul „Existență”.

   „Existența e atât de ciudată
   până la cererea cea mai
   pură din monopolul
   de stat.”

   Ca procedeu stilistic, personificarea îi este foarte la îndemână lui Gabriel Dinu. Viciile, întrebările, dialectele, moartea însăşi, sentimentele sunt personaje „umane”, alături de „visul tâlhar” şi toate au trăsături specifice oamenilor. Sentimentele „se supără”, visul iese la drumul mare şi tâlhăreşte…
   Există şi o autodevorare, când subiectul devine obiect. „Uitarea era atât de uitucă”, un vers din poezia „Tratat de pace”, împinge personificarea dincolo de limita interpretării imediate. Scara de cărămizi se surpă de la sine. O transcendență albă face ca această rupere de barieră, să fie integrală de la un capăt la altul. Se scriu atâtea memorii, în special cele din închisorile veacului trecut. Cine va scrie memoria acestor zile de maximă siguranță ? Poeții în mod sigur o fac, şi cartea lui Gabriel Dinu este o astfel de memorie. Măştile nu scriu, dar oamenii, da. Poeme ca „Al 4-lea Reich” sau altele, de aceeaşi factură şi intensitate, sunt declarații vii. Între textul scris şi pagina albă din spatele acestuia, nescrisă, nu se poate adăuga nimic.
   Scrise într-un alfabet Morse original, în care sunt incluse şi două litere greceşti, arhaice, delta şi omicron, poemele lui Gabriel Dinu au valențele literaturii pure, libere, independente.
   Iar doamna aceea, „femeia uşoară” renegată sau iubită, vine şi pleacă. Îşi face meseria, apoi pleacă.

   „E miercuri.
   Mângâi moartea
   pe creștet
   şi îi şoptesc tandru:
   ‒ Du-te ! ”

   Ziua de Miercuri, când a fost pusă la cale cea mai mare vânzare a lumii, s-a sfârşit. Începe noaptea. Tandrețea celui care o întâmpină singur, ține de memorie, dorință şi cunoaştere.
   A scrie poezie înseamnă a crede în cuvinte. Forța lor, energia lor, scrisă sau rostită, creează o lume vie, palpabilă. De la protestul cotidian până la şoapta melancolică, poezia lui Gabriel Dinu, din cartea „De la un capăt la altul” creează o astfel de lume, dependentă de real. De la „sticla de cleştar” până la „îngerul omorât şi aruncat în fiecare zi la gunoi”, realitatea cotidiană îşi depăşește însă frontierele, atingând zona sensibilă a propriei aure.
   Poezia lumii începe cu poezia din Rai. A regăsi legătura cu Dumnezeu, înseamnă a te lepăda de ,,omul autonom”, cum îl numea Petre Țuțea pe cel care crede că poate face totul de unul singur .
   O lejeritate a expresiei, ținând de confesiunea poetică, trece de la un poem la altul. Câteva „noduri” ca puncte de rezistență, țin cartea lui Gabriel Dinu, să nu se destrame. O carte de întrebări şi răspunsuri. „Ce faci tu, când Dumnezeu vine în gând, plângând?”. Răspunsul intim, particular, mărturisitor, la această întrebare, aparține autorului.
   Cel public, de asemenea ca o mărturie, aparține cititorului.
   (Clelia Ifrim – Clubul Artelor KIBO TITAN)