5 reviews for Amintiri
You must be logged in to post a review.
Amintiri
de
Anna Timotin
26,50 lei
sau comandă cartea prin SMS la numărul: 0723 581 373 (tarif normal)
IMPORTANT: numărul de mai sus este NUMAI pentru SMS. Pentru contact, apelați 0729 962 859.
– titlul
– câte exemplare?
– numele destinatarului
– adresa de expediere
– numărul de telefon
– costul expediției este unic, 5 lei pe teritoriul României
» Citește un fragment din carte în format PDF
ISBN: 978-606-95156-2-4
Anul apariției: 2021
Nr. pagini: 171
Format: 13 x 20
Prin venele Annei Timotin curge Moldova natală și literatura. Urmărind penița fermă, verbul hotărât, onestitatea scriiturii și figurile de stil lejer dantelate, construind povești picturale, e greu să crezi că Amintiri este un volum de debut.
Deși trăiește de ani buni în Canada, filonul tradițional nu a cunoscut alterarea înstrăinării, limbajul este dulce și adesea colorat dialectic.
Cartea cuprinde douăzeci și nouă de povestiri distincte, însă este un tot unitar, însumând icoanele copilăriei și adolescenței scriitoarei, petrecută parcă într-o altă lume, mult mai simplă și mai curată. Viața își cântă timpul și în satul Puhoi al Moldovei de dincolo de Prut, oamenii trăiesc și visează, soarele răsare și apune, copiii cresc și își urmează destinele, iar nostalgia dulce a autoarei, aflată astăzi la mii de kilometri distanță, își pune amprenta pe fiecare literă.
Issabela Cotelin –
Memoriile, confesiunile, autobiografiile, când autorul nu este o personalitate aparte într-un peisaj dat, sunt un fel de bumerang, deoarece intervin diverse aspecte, dintre care, după mine, prioritare sunt stilul autorului și capacitatea de a transmite un mesaj. Acum, între noi fie vorba, și când sunt ale unei personalități pot fi plictisitoare sau interesante doar pentru un anumit segment al cititorilor, dar asta e altceva. Și, tot între noi, faptul că și eu mi-am publicat subiectiv un jurnal nu îmi schimbă cu nimic părerea obiectivă. Astfel, când e bine scrisă, o carte de amintiri a unui autor necunoscut are valoare momentană sau valoare în sine și trece proba timpului dacă, dincolo de trăirile personale, reușește să le universalizeze cumva. Din acest unghi, care este personal, pentru mine Anna Timotin a reușit să străbată marea aventurii amintirilor din copilărie trecute pe curatul hârtiei tipărite. (P.S. la Siono.) Mi-a produs o reală plăcere senzorială toată cartea. Am remarcat îndeosebi, ca procedeu – deliberat sau spontan, nu am de unde să știu – monologul dintre micuța și săraca Ana a unui sat din Moldova și Anna cea mare, cea cu doi “n”, studenta plecată în Canada și realizată, cum se spune, acolo. Și, din aceeași gamă, foarte reușită este și fina paralelă prezent-trecut – aproape fiecare capitol începe cu un mic crâmpei actual, care duce la corespondentul lui în timp. Nu-mi plac superlativele și nu stabilesc ierarhii. Dar e aici o mică bijuterie lingvistică a unei Basarabii vechi, tristă în formă și perenă în fond. Dorul nostru, comun cu al moldovenilor de peste Prut, intraductibil în alte limbi și alterat de un comerț istoric (“ia tu bucata asta”, “dă-mi-o mie p-aia”, de parc-ar fi bucăți de pământ dintr-o planetă pustie, deși nici așa n-am avea dreptul să facem negoț) ce a reușit să-i schimbe structuri frazeologice, dar și să-i adâncească inflexiuni prestabilite, naște amintiri la fel de intraductibile în alte spirite. Silabisindu-le, însă, într-un limbaj sufletesc general, amintirile Anei Timotin devin tangibile omului de oriunde. Exagerez? Nu știu. Dar știu cum poezia naște poezie, cuvântul frumos stârnește imagini, gândul bine exprimat încremenește un timp anume pentru o eternitate. Iar eu, după ce am terminat-o, mi-am făcut, brusc și acut, o mămăligă, căutând proustian în aroma ei gustul propriei mele copilării.
Cristina Apostol –
Anna Timotin, născută în primăvara lui 1987, în satul Puhoi din Republica Moldova s-a desprins de meleagurile părintești când a devenit studentă la Universitatea Liberă Internațională din Chișinău, la secția Engleză-Germană. În 2012 a emigrat în Canada, unde a absolvit cursurile de Resurse Umane ale Universității McGill. Azi trăiește în Montreal, unde lucrează ca analist pentru o companie națională. Îi place ceea ce face, însă adevărata ei pasiune este literatura. Citește cărți într-o rotație de limbi: engleză, franceză, română și rusă. Iar când scrie, intră într-o lume paralelă. Anul 2021 i-a adus roade bogate autoarei prin publicarea cărții sale “Amintiri” la Editura Siono o carte de suflet pentru suflete sensibile.
Astăzi mi-am adunat dorul și suspinul pentru a scrie despre această carte, poate vă întrebați de ce, răspunsul nici eu nu-l știu, poate din faptul că mă știu și eu la kilometri distanță de casă exact ca și autoarea, poate ca și ea îmi înnăbuș nodul din gât și sun părinții și aștept iubirea lor dar primesc înstrăinarea, poate ca autoarea încerc să inmortalizez fiecare amintire de … “ce a fost” și să mă las purtată ca într-o pulbere a acelor stări care au fost odată. Cert e că fiecare pasaj, fiecare depănare a firului iconic de neam făuritor mi-a redeschis o nostalgie ca o chemare a gliei natale.
“De fapt, dorul de casă e melancolia vechilor amintiri. Știu sigur că, dacă m-aș întoarce, nu ar mai fi la fel. Nici oamenii, nici nunțile, nici șașlâcul, nici satul și nici eu.”
Cartea “Amintiri” ne relatează pe capitole ca un gong al sufletului viața și răsăritul satului de după deal, e despre acel Puhoi, un sat dulceag cu oameni muncitori unde orânduirea zilelor era ca într-un furnicar, ca în proverbul acela: “omul cinstește locul”, astfel puhoienii au făcut cot la cot casă cu casă, potecă cu potecă și au clădit numele unui sat Moldav. Autoarea cu mândrie povestește cum munca era un atribut pe care toții trebuiau să îl aibă pentru a pune ceva pe masă, a-și crește copiii și a-și realiza visele. În dansul suav al amintirilor, Anna Timotin redă imaginea satului moldovenesc din perioada copilăriei sale, cu bune și cu rele, cu neajunsuri, cu tradiții și voia bună specifică neamului basarabean. Chiar din primele pagini am devenit curioasă să ating acea dimensiune a profunzimii autohtone încât după ce am prins-o cu greu am putut lăsa cartea din mână.
Unul dintre aspectele importante a fost că toate personajele au avut o însușire care le făcea unice, caracterul lor ieșea în evidență prin ceva anume, fie el tată, mamă sau bunică, chiar însăși povestitoarea, toți au creat un ansamblu echilibrat ce a creat o lectură dinamică. Toți au avut chemarea pământului și a respectului prin credință bisericească cu multe episoade care m-au transpus vizual în datina ce doar în unele sate se mai păstrează. Autoarea a cuprins totul chiar și suferințele proprii, dezrădăcinarea prin emigrarea sa, dar acest aspect a fost estompat prin tot ce a scos în față, și mai exact culesul strugurilor și dulceața mustului, borșul cel ce umplea casa de mirosuri, și pâine, of doamne pâinea cea de toate zilele ce acoperea vatra și hrănea familia zile bune; apoi datina mămăligii cât un soare tăiată cu ața și acea simplitate prin rugăciune la icoana din colț. Și când știu că tot ce a scris simt și eu… și când știu că tot ce a relatat Anna trăiesc și eu, doar că eu sunt din alt sat, prin alte livezi am cutreierat dar aceleași amintiri împart.
Cartea nu mi-a deschis un alt orizont asupra vieții ci m-a primit cu brațele deschise acolo unde ar trebui să fiu, într-un dor ce nu vreau să-l las să se ducă. Deoarece acesta e cântul mamei, e povața tatălui și prispa unde creșteam puii. E viața satului de demult lăsat în urmă prăfuit care acum s-a pierdut în negura vremii. Acum privesc peste umăr, și m-aș întoarce, dar gălăgia copiilor nu se mai aude, forfota oamenilor e mai înceată, munca parcă mai domolită iar orătăniile de pe lângă casă nu se mai zăresc. Parcă copacii sunt mai puțini iar gardurile date cu var nu mai vestesc a sărbătoare în sat. Parcă totul s-a pustiit…
În cartea “Amintiri” de Anna Timotin e plai, mioritic și depănarea unor copilării, a unor retrăiri ce au rămas în inima ce se cere întoarsă acasă. E cartea mea, a ta și a acelor glasuri ce vor să fie auzite de oriunde. Cartea e odă adusă Basarabiei, acolo unde și vântul îmi cântă doina, și țese pânza inocenței ce am trăit-o zburdând pe câmpurile crude de verdeață. Acum ploaia ropăie în geam și îmi amintește de fântână cea cu ciutură din fața porții și dealurile pe care le-am bătătorit în tălpile goale, de acele două cosițe subțiri și glasul pițigăiat ce chema rațele acasă. Și cu mâna pe inimă vă spun că această carte m-a răscolit, mi-a deschis în față imaginea unui tablou familiar, ce e mama, cum e tata, unde e pajiștea înverzită și mirosul florilor de salcâm!
Am citit și am simțit… am absorbit fiece cuvânt ca pe un alint al nemuririi ca popor! Îți mulțumesc dragă autoare pentru reamintire, pentru solemnitatea textuală, pentru pâine și sare!
“Amintirile rămân și de ele n-am cum să mă separ.”
Carolina Eremia –
Am citit- o cu sufletul la gură, deoarece autoarea are un stil de a scrie ușor, jucăuș și foarte direct:
,,Așa cum în straie noi ne îmbrăcăm de două ori pe an, așa și ogradă avea parte de chiteală” (Ograda) sau ,,Cum să vin eu la Chișinău și să stau la colt de stradă, să vând produse lactate! De ce trebuie sa știe tot Chișinăul că noi avem vacă!? (La Chișinău).
Fiecare amintire a Annei trezește și amintirile noastre, ale cititorilor, răscolește emoții, trăiri, drame ascunse, istorii nespuse.
Cartea abundă în metafore, comparații și alte figuri de stil, ce îi dau culoare: ,,Primăvara curățatul viei ne dădea râpca cu care hrăneam plita, care, la rândul ei, ne hrănea pe noi. Dar din dar se face rai” (Mămăliga), ,cuțitul, ca o mustață subțire de atâta ascuțit” (Salată), ,,O față pistruiată este satul meu” (Satul), ,,Basmalele albe…roiau in jurul bărbaților” (icoana din colț), ,,Degetele împodobite cu inele de aur au invitat la dans stiloul” (Autoportret), ,,De o parte și de alta se împleteau patru mâini a doi oameni. Se împleteau vorbe și râsete și povești” (Struguri), ,,Fac loc printre treburile vieții și mă așez cu ele (amintirile) la în ceai. Un ceai de lămâie cu dor” (Amintiri).
Anna reușește dintr-un cuvânt simplu să facă o capodoperă, de ex.pregătirea mămăligii e o procesiune cu etape bine stabilite, un joc al iubirii între flacără și ,râpcă”, un miracol la care participă o fetiță.
Istoriile ei sunt pline de comicitate: ,,e pomenit un an întreg, la fiecare borcan de jumări deschis” (Porcul), ,,la vișine de in un motor de producere a sâmburilor” (Vitamine), dar și de dramatism: ,,De atunci tata m-a renegat cumva, m-a scos din viața lui. M-a lăsat fără tată” (Tata), ,,Urma să îl aud pe tata, pentru prima oară în iată mea, cum plânge în hohote ca un copil. Un plânset precum cel al copilului pe care îl înmormânta, atunci când porțile noastre mari s-au deschis nu pentru a primi oaspeți nuntași, ci pentru a scoate sicriul” (Fratele).
Amintirea despre satul natal Puhoi e portretul perfect al tuturor satelor noastre de atunci și schimbate azi. Cred că fiecare se va regăsi în cuvintele ce exprimă dorința autoarei: ,,Eu vreau să păstrez satul în amintire așa cum a fost când l-am lăsat. Un sat cu vecini la care strigam la poartă să ne împrumute o pâine până va coace mama..Un sat cu câinii care lătrând la fiecare poartă care primea oaspeți…Un sat cu porăiala în jurul cotlonului in ajunul unei nunți. Un sat cu oameni care își dau binețe”.
Anna Timotin vorbește foarte frumos despre mama, pe care o personifică ca nimeni altul: ,,Mama este un fir de iarbă. Pe care îl calci și se ridică….este un metal prețios. Un diamant neșlefuit din cauza grijilor vieții…o inimă. O inimă care bate chiar și atunci când doare…
Cu deosebită reverență și mândrie vorbește despre bunica care nu mai e în viață, o femeie puternică, curajoasă, trecută prin încercări și greutăți, stâlpul familiei: ,,Bunica curge prin mine atunci când mă încăpățânez să lupt, …atunci când văd lumea prin ochii mei și ai ei, albaștri, sau atunci când nu îmi permit să obosesc”.
Scriitoarea reușește să discute nu doar cu cititorii, dar și cu sine însăși, pătrunde în esența sa de azi și cea de atunci, definește bine asemănările, dar și schimbările produse în timp, arătând că a învățat să se accepte: ,,Suntem două, cuprinse într-un singur nume de acum înainte. Pe veșnicie”.
Anna e o visătoare, e plină de idei frumoase: ,,ce ar fi dacă la bar s-ar organiza seri literare. Cu tematici diferite, cu noutăți despre lansări de carte sau poezii…ar apărea rafturi cu produse bio…s-ar face șezători de femei cu ace, lână, broderii…ce ar fi dacă la bar ar veni oamenii după setea de cunoaștere.”, ,,Tot ce îmi doresc e să pot să îi cumpăr (mamei) o veșnicie. Să o pun frumos in coletul pe care i-l trimit câteodată”.
Toate istoriile rămase în amintirea scriitoarei sunt cusute cu același fir roșu – dorul. De casa părintească, de satul natul, de apropiați, de copilărie, de anii de școală, de ea de atunci: ,,Ogradă tace. Și ne cheamă acasă”, ,,Caut poze cu oamenii din satul .eu. Și, când le găsesc, mă opresc asupra pozei și parcă intru pe-o poartă a vremii și sunt teleportată acolo, făcând poza”, ,,Îmi pun in farfuria de porțelan un pic de mămăligă, visând la gustul ei de acasă” , ,,Casa mă chema acasă”, ,,Este semnul de sub buza de jos, pe care îl mai am și azi. Și pe care, când îl ating, mă întorc la săniuș”, ,,Dulceață acelor struguri de demult”, ,,Printre imaginile spălăcite vad doi ochi. Doi ochi care se transformă în două geamuri. Casa”.
Dorul de ce ne este scump nu moare niciodată, în pofida timpului trecut și a distanței parcurse.
Anna Timotin e sinceră, își expune sentimentele fără ascunzișuri: recunoștință – ,,I-aș mulțumi (profesoarei de engleză). M-a învățat o engleză care mi-e ca o doua limbă azi”, regret – ,,Apoi fiecare a plecat pe drumul ei în viață. Așa cum facem des, ne uităm unul pe altul și dăm vina pe timp”, speranță – ,,Și din nou sper să putem lega un capăt de vorbă”, rușine – ,,Mi-a fost rușine să îi spun doamnei profesoare că vreau la toaletă…”, smerenie – ,,Tortul copilăriei mele tot din pâine era făcut”, admirație – ,,Parfumul primei mele profesoare era dulce”, nostalgie – ,,În drum a fost aievea o copilărie fara telefoane sau internet”.
De apreciat sunt lecțiile învățate datorită experienței trăite în trecut: ,,Am frământat pâine făcută din lacrimi. A fost lecția dură despre care ne vorbesc azi marii influenceri – că nimic nu se obține ușor”, ,,..în suflet e credința, nu în rânduială!”, ,,Nu viața omului pe Pamant trebuie sărbătorită. Amintirea lui vie este o sărbătoare, pe care noi, cei care rămânem pe pământ, trebuie să o celebrăm”.
M-am cufundat în valul de amintiri ale Annei și le-am simțit pe multe din ele foarte aproape. Deși nu sunt fată crescută la țară, totuși multe vacanțe de vară și unele de iarnă le-am petrecut în sat, la bunei și deci noțiunile: sat, uliță, frământatul pâinii, muruitul pereților, mașina de cusut a bunicii, lampa de gaz, soba, porcul tăiat în ajun de Crăciun, harmanul, grădinița cu flori, șalinca, cufaica, borșul acru, țârnicul, tazul în care se spălau picioarele pe prispă…îmi sunt implantate în cuget, dar și în suflet.
Am citit cele 29 de istorii-amintiri repede, jumătate de carte în două zile cât am mers in transport, iar cealaltă jumătate seara, ajungând acasă. Am decis să o finisez, deși acasă de obicei nu am timp sa citesc. Atât de captivant era totul, încât am sacrificat gătirea mâncării pentru a doua zi pentru carte și pentru a scrie această postare.
Am regretat că au fost doar 29 la număr, căci pe Anna poți să o ,,citești” incontinuu și nu obosești, nu te plictisești. Cu ea chiar trăiești ce citești, te cufunzi în acele timpuri și devii participant și tu.
Sincere felicitări, Anna Timotin, și profundă admirație! Bravo pentru curaj și sinceritate, puțini scriitori le au.
Mulțumesc pentru placerea primită!
Mariana Ch –
Multumesc din suflet Anna Timotin pentru emotiile primite in timp ce devoram cuvant cu cuvant si fraza cu fraza Superba ta carte Amintiri!♥️M-am regasit in majoritatea povestioarelor tale.Mi-am adus aminte de unele momente din copilarie pe care le uitasem. Tu scrii asa de frumos, si deseori incercam sa ghicesc cum se termina unele fraze. Esti asa de “drôle ” in unele momente, am Zambit de multe ori citindu-ti amintirile. In acelasi timp sunt foarte multe emotionante si triste si extraordinare. Apropo Ana e una din cartile mele preferate , mi-a placut vraja pentru bors, vitaminele, vraiment am devorat cartea, dar nu mai spun nimic. Superb!!!
Ana Basarabeanca –
Anna 🙂
Acum a ajuns și rândul Amintirilor tale. Îți mulțumesc din inima pentru puterea de a aduce prospețime și intr-ale mele.
Nu pot sa cred câte asemănări pot avea doua ANE. Una tu. Și una eu.
Tot Cristina putea sa ma cheme și pe mine. Tot am ușa închisă la tata.
Ce mai pământ rotund și sufelete înrudite.
Sa mai scrii. Am sa te caut.