3 reviews for Ana
You must be logged in to post a review.
Ana
de
Em Sava
39,99 lei
sau comandă cartea prin SMS la numărul: 0723 581 373 (tarif normal)
IMPORTANT: numărul de mai sus este NUMAI pentru SMS. Pentru contact, apelați 0729 962 859.
– titlul
– câte exemplare?
– numele destinatarului
– adresa de expediere
– numărul de telefon
– costul expediției este unic, 5 lei pe teritoriul României
ISBN: 978-606-95013-1-3
Autor: Em Sava
Anul apariției: 2020
Nr. pagini: 313
Format: 15 x 20
Ana, protagonista romanului cu același nume, este un personaj cu nimic mai prejos decât Scarlett O’Hara, ori alte eroine cu rezonanță literară. Frumoasă și puternică, trăiește și iubește într-un secol bântuit de istorie și de mentalitățile strâmte ale satului ardelenesc din acele timpuri . Destinul ei stă sub semnul unui mare secret, purtat în suflet toată viața. Cartea este și o frescă a satului românesc cu obiceiurile și tradițiile sale, de aceea mulți cititori își vor regăsi amintirile copilăriei, iar cei foarte tineri vor descoperi o lume minunată: cea a originii lor. Cartea este pur românească.
ÎNTR-O LUME CARE COPIAZĂ, E EXOTIC SĂ FII ROMÂN!
Simona Poclid –
În literatura română s-a mai născut o Ană. Ce bucurie, cartea a fost zămislită de mâinile unui scriitor contemporan, deja iubit, lucru care sper să-i înalțe condeiul cu și mai multă nădejde, și mai mult curaj, punându-i numele și talentul și între alte coperte. Pentru că sunt o țărancă, cartea Elei Mihu, Em Sava, „Ana”, apărută la editura Siono, mi-a frământat inima și mi-a pus-o la dospit cu grijă, sub un ștergar de cuvinte frumoase, calde, vii, de parcă mii de copite i s-ar așeza în rând și ar tropăi pe mintea celui care citește. Lumea satului românesc (al unuia ardelenesc în această carte) este plină de durere, năpastă și izbândă. Cele trei personaje, Maria, Ana și Zamfira, asistă, trecând prin ura și moartea celor două războaie, la o altă facere a lumii. Maria, nume predestinat de altfel, este hotarul jertfei, al luptei și al iubirii, scoțând din pântecele ei nu doar vlăstarele neamului, ci întreaga sevă a spiritului femeiesc, de nestrămutat și de neînvins, din orice colț de lume ar fi. Ana este nădejdea, tăria și fericirea suflului omenesc, luând de la mamă (Maria) aceeași sminteală dulce a iubirii, capabilă și de moarte în numele celui ales. Și, bineînțeles, nu în cele din urmă, Zamfira, fiica Anei, e alungată-n viață în locul morții surorii mai mari, anume parcă să împlinească filosofia circulară a vieții: oamenii mor și se nasc încontinuu, din suflet în suflet trece iubirea și se izbește-n iarba crudă, să râdă voioasă și să înfăptuiască frumusețea.
Pentru cei mai pricepuți decât mine în a scrie recenzii le va atrage atenția construcția sigură a cărții, multitudinea de personaje, puse-n rânduri cu grijă și cu pricepere, cât și capacitatea incredibilă a Elei de a reda atât de frumos și blând (oricât de paradoxal ar suna) duritatea vieții. Satul (de orice fel ar fi, din orice colț de lume, chiar și Sava, comparat atât de sugestiv cu o căldare) e condus de legi care nu se curmă și nu se scriu niciodată, dar pe care oamenii le respectă. Brutalitatea nașterii și a morții, greul muncii, săpăturile din minte și din suflet pe care războaiele le lasă, durerile personajelor, iubirile și trădările, regăsirile și dorurile se rotesc amețitor, închegat și coerent, deși, văzând la început că sunt 69 de capitole, m-am gândit că, la un moment dat, hățurile vor fi scăpate din mâini. În schimb, cartea mi-a amintit și de Preda, și de Rebreanu, și de Tudoran, smulgând din firea-mi colțuroasă lacrimi și dor, căci Sava nu doar se asemuiește cu satul copilăriei mele, dar e o bucată din inima năframă a acestui popor, pătată cu sânge amar, și de ruși, și de nemți, și de chiaburi, și de toți străinii care ne-au strâns grumazul, crezând că focul inimii noastre, cuprinsă între munți, păduri, ape și înaltul Cerului poate fi stins.
,,Ana” Elei Mihu are puterea nu doar de a descrie biografia unui neam dintr-un sat ardelenesc, nici de a scurge prin pâlnia încrâncenată a poporului nostru niște firimituri sublime și însângerate. Chiar dacă ar fi făcut numai aceste lucruri „simple”, ar fi fost îndeajuns. Dar nu; acest hotar e trecut de autoare cu picioarele desculțe, căci și stilul i s-a copt de la debut („Pași”), iar universalitatea personajelor sprijină cu tărie și curaj scriitoricesc stâlpul romanului și flamurile tragediei. Am regăsit în Maria (strașnic personaj) forța multor personaje ale literaturii universale. Femeia aceasta, pe care viața o fierbe, are cioburi din însuși sufletul lumii și parcurge lumea romanului cu o strășnicie care demonstrează (cel puțin în ochii mei) cât de tare pot bate clopotele vieții pentru unele spirite, ducându-le cu ușurință în înaltul desăvârșirii. Mi-a amintit de Oedip care-și scoate ochii, de Hamlet care se perpelește-n nedumerire, zbuciumat de iubire și datorie, de Prometeu care se chinuie la nesfârșit. Îmi asum cu bucurie asemuirile subiective pe care le fac, deoarece am regăsit în viața Mariei viața multor țărănci și pentru că am o năframă în inimă, pe care nu o dau jos niciodată, mi-am putut șterge lacrimile în liniște.
Am crezut întotdeauna, poate prostește, că literatura, bălăcindu-se și-n mocirle, precum porcii, trebuie să fie morală. Fie că vorbește despre sfinți sau despre draci, în final, orice scriitură trebuie să aibă o firimitură de moralitate. Este criteriul prin care trec tot ceea ce citesc și, mai ales, iubesc când vine vorba de cărți. Lucrul cel mai înalt, pe lângă cele multe înșirate fără pricepere de mine până aici este că cele trei personaje (le numesc așa, deși ele au trăit în realitate, căci îmi pare mai smerit pentru un cititor străin) sunt, în final, niște icoane ale vieții. Maria, Ana și Zamfira, deși trec prin dureri pe care doar imaginându-le ne-am prăbuși într-un chin capabil să ne spulbere și avântul, și frumusețea, și bunătatea, își păstrează și nădejdea, și iubirea, și credința, în ciuda cojilor pe care le scot în lume. Îmi permit să vă întreb dacă există ceva mai frumos pe lume decât să fii rănit atât de rău de alții și tu să nu-i plesnești, deși toate legile lumii ți-ar permite?
Maria va îndura iubirea săracă a primului bărbat, va crede cu naivitate în promisiunile celui pe care-l iubea, își va pierde primul născut, cel blând și atins de Dumnezeu, va trece prin lipsuri și prin hula lumii, cu pieptul jupuit, cu toată viața dăruită copiilor ei, făcând din fiece zi un altar pentru jertfe. Tăindu-și inima câte puțin în fiecare zi, își va petrece viața așteptând binele divinității. Frumusețea aceasta, în care cred, dar mărturisesc că nu-i ușor de dobândit și nici de așteptat, m-a însoțit de-a lungul întregului text. Fiica ei, Ana, și nepoata, Zamfira, au venit să întărească speranța că ducând binele în cârcă, chiar și atunci când îți sparge coastele, nu-i fără rost. Totul încununat, desigur, de gestul autoarei de a turna în rând viața acestor femei, împlinind un drum al sufletului care a trecut dintr-o femeie în alta, dintr-o generație în alta, trimițindu-și, fără tăgadă, iubirea, puterea de sacrificiu, dreptatea și frumusețea. Din pântece în pântece au trecut, rând pe rând, toate, ca să se odihnească sub mâinile nepoatei. Un gest măreț și gingaș pentru a sărbători amintirea celor care se odihnesc sub pământul ce-l călcăm. O adâncă datorie plătită de cei mai tineri către strămoși și, de ce nu, o cădere în genunchi în fața lui Dumnezeu care a croit lumea amestecată-n durere și fericire.
Am început să scriu gândindu-mă să vă recomand cartea, dar cumva, parcă aș mai păstra-o pentru mine. Încă un pic. O să-mi înving acest egoism, din dragoste și pentru Maria, și pentru Ana, și pentru Zamfira, și pentru Ela. Le simt ca pe niște mame venind din timp, rotindu-se pe lângă inima mea, povățuindu-mă. Viețile lor, zbuciumate, sub furtună, însorite și înmiresmate concurează cu orice altă viață a literaturii de oriunde.
Sunt mândră, deși, firește, nu am niciun drept, că există astfel de scrieri în literatura noastră și că, iată, cineva nu doar descrie satul, ci îl și cântă, vorbind despre oamenii pe care această țară i-a avut cândva. Mă îndoiesc că alții ca ei se vor mai naște cândva.
Sper ca „Ana” să fie pusă de timp, de cititori, de critici, pe raftul cu literatură contemporană valoroasă. Și să fie, pentru cine se va mai încumeta pentru o așa jertfă, un model de roman contemporan care tratează o istorie care pentru mulți va fi, din păcate, în curând, uitată. Cartea aceasta cântec, jale și bucurie merită citită. Veți vedea! Este precum boabele de rouă care, deși bătute-n cap de Soare, nu se usucă niciodată.
(P.S. În plus, aveți ocazia să învățați și câteva cuvinte ardelenești! 🙂 )
Claudia Ienasescu –
Am citit Ana. E bogată, densă, purtând în ea durerea și fericirea unor oameni extraordinari. Am râs și am plâns cum nu am făcut-o demult. Un singur regret am avut: că povestea s-a sfârșit.
Ligia Mateiu (proprietar verificat) –
Am plâns cum nu am plâns vreodată citind o carte în română sau engleză. Nu a fost doar emoția de final de carte, ci de multe ori de-a lungul cărții am plâns și de tristețe și de bucurie. A fost o lectură interactivă, intreruptă deseori de amintirile povestirilor bunicii care confirmau cele întâmplate în romanul Ana de Em Sava pe care o declar mai mult decât Rebreanca Ardealului. Dacă Ion si Moromeții au fost descrisi prin mintea si talentul litarar al unor bărbati desăvârșiti, Ana a tâșnit dumnezeieste din sufletul unei femei.
Sunt profund impresionată și complet răvășită de această carte. Accept faptul că această carte odată citită nu mai poate fi uitată vreodată. Sper ca această carte să ajungă unde merită.