Pentru oricine a făcut armata înainte de 1989, cartea lui Ionel Leuca va aduce după sine amintiri uneori plăcute, alteori nu chiar, dar cu siguranță rămase în memorie, indiferent de anii care au trecut de la ziua „liberării”. Simbolul tânărului cu valiza din lemn, dezorientat, puțin speriat, de cele mai multe ori bravând pe peronul unei gări oarecare a rămas implantat definitiv în memoria generațiilor pentru care „a face armata” a însemnat o etapă uneori dureroasă, dar esențială în trecerea aproape rituală de la copilărie la maturitate.

Ionel Leuca nu scrie artistic,ci real, iar realul regăsit în Grănicer fără voie își are propria doză artistică ce nu lasă loc de reverii metaforice, aruncând cititorul într-o realitate fără echivoc, o perioadă în care a fi bărbat însemna cu totul altceva decât retorica lipsită de substanță din zilele noastre.

Dacă ar fi să-l caracterizez pe Ionel Leuca din punct de vedere literar, l-aș numi fotograf. Cartea sa, Grănicer fără voie, este o succesiune de imagini de o claritate uneori de-a dreptul crudă, un platou de filmare cu lumini puternice care alungă fără milă orice umbră ce ar putea arunca fie și un dram de echivoc asupra unei vieți uneori brutale, alteori de o bunătate naivă care a marcat generații întregi de tineri în drumul lor spre statutul de bărbați.

Cui se adresează cartea? Tuturor. Cei care au făcut armata o vor citi cu un surâs melancolic, cei care nu știu ce-a însemnat armata înainte de 1989 o vor citi cu o doză de neîncredere, dar un lucru este cert: Ionel Leuca reușește să readucă la viață vremurile în care, pentru orice tânăr, armata reprezenta treapta care ducea la conștientizarea faptului că în viață trebuie să înveți să te descurci și singur.