Sunt pe marginea prăpastiei. Cu vârful bocancului nu simt nimic… Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se numele tău, vie împărăția ta…, încep rugăciunea cu glas tare. Am senzații divine. Ceva cald și umed simt pe mână de câteva ori. Mă opresc din gânduri, din tot. Era câinele. Și eu, care credeam… Am îngenuncheat, l-am mângâiat, alintat, pupat și i-am dat un nume… Bruno. Din acel moment am fost nedespărțiți (…). Mi-a fost foarte greu, pentru că eram nevoit să îl bag noaptea în grajd fără să îl vadă soldații. Într-o noapte, când după un chef s-au cam amețit, unul dintre ei a venit la mine. După ce a deschis larg cele două uși ale grajdului, m-a strigat:
– Heeei…, țigane!
M-am prefăcut că dorm.
– Heeei…, țigane…, scoală-te!
Se apropie de mine, mă lovește cu piciorul și trage pătura. Mă ridic speriat, cu privirea întrebătoare.
– Cântă-mi, cioară!
– Îmi pare rău, nu știu să cânt…, spun, mai mult șoptit…
– Ha, ha, haaa, voi, toți țiganii, știți să cântați!!! Înseamnă că nu vrei!!!
Și a început să mă lovească din nou. M-a lovit orbește peste tot. Îl rugam să se oprească pentru că nu știu să cânt. Îmi aminteam de povestirile țiganilor bătrâni despre perioada sclaviei. Această scenă seamănă cu multe dintre istorisirile lor. Puteai vedea suferința din spatele ochilor. Uneori povesteau cu capul în jos sau trăgând din țigară, alteori cu ochii fixați în depărtare…