6 reviews for Regăsirea
You must be logged in to post a review.
Regăsirea
de
Nicoleta Beraru
33,00 lei
sau comandă cartea prin SMS la numărul: 0723 581 373 (tarif normal)
IMPORTANT: numărul de mai sus este NUMAI pentru SMS. Pentru contact, apelați 0729 962 859.
– titlul
– câte exemplare?
– numele destinatarului
– adresa de expediere
– numărul de telefon
– costul expediției este unic, 5 lei pe teritoriul României
» Citește un fragment din carte în format PDF
ISBN: 978-606-95247-6-3
Anul apariției: 2022
Nr. pagini: 238
Format: 13 x 20
O prietenie proiectată acronic. Două destine – două copile devenite femei, trăind iubiri pustiitoare, duse până la sacrificiu. Traiul comunist care se prăbușește sub ochii lor, trădări și reveniri, experiența emigrării, dar, mai presus de toate, REGĂSIREA.
Un roman tulburător, introspectiv, pendulând între orășelul românesc provincial, cuib vetust al devenirii celor două, și prezentul cosmopolit. Hazardul, manifestat prin întâlnirea lor întâmplătoare dintr-o parcare, le pune față-n față. Trecutul iese din matcă copleșitor – panaceu pentru sufletele celor două femei, și pare a rezolva ecuația căutărilor și neliniștilor.
“Regăsirea” este povestea a două prietene care se pierd şi se regăsesc după douăzeci şi opt de ani. Nu e vorba doar de regăsire în sensul de revedere, ci şi de o regăsirea a sinelui, de o aşezare în propria viaţă. În spatele romanului nu stă nicio poveste reală, ci doar ideea de prietenie. Într-o seară, cu vreo trei ani în urmă, mă uitam la filmul Stepmom cu Susan Sarandon şi Julia Roberts – jucau rolurile a două femei invidioase una pe cealaltă: e vorba de fosta soţie şi viitoarea soţie a unui bărbat, tată a doi copii. Aparent, nimic legat de ce am scris eu. Dar am fost atât de impresionată de întorsătura pe care relaţia dintre cele două a luat-o în momentul în care fosta nevastă află că are cancer, de forţa prieteniei nedeclarate, dar manifestate prin grijă şi ajutor de noua parteneră a bărbatului, încât am vrut să scriu despre prietenia dintre femei. – Nicoleta Beraru
(Geanina Soare, Pe aripi de carte) –
“Am avut plăcuta ocazie să cunosc acest proiect încă din fașă, acest fapt neputând decât să mă onoreze. Văzând că a cunoscut lumina tiparului, am recitit cu drag manuscrisul, pentru a vă putea oferi această recenzie.
Povestea Lianei și a Veronicăi este menită să străpungă conștiința tuturor celor ce au cunoscut prietenia pură și sinceră din anii copilăriei, aidoma lor.
Orgoliile adolescentine, urmate de derularea firească a sorții, sunt doar doi dintre factorii care fac ca drumurile fetelor ce păreau de nedespărțit, să nu se mai intersecteze.
Pentru că destinului îi plac răsturnările de situație, cele două se reîntâlnesc peste zeci de ani, însă se comportă ca și când doar o clipă ar fi trecut peste momentul în care s-au văzut ultima oară.
Rememorarea clipelor petrecute împreună scoate la iveală o Românie comunistă în care doar Dumnezeu știe cum unii dintre oameni au reușit să supraviețuiască. Detaliile relatate de autoare sunt atât de dramatice, încât nu poți să parcurgi paginile fără a lăcrima.
Când mă gândesc la deznodământ, mă încearcă și acum o senzație de gol în stomac, pentru că nu mulți dintre noi conștientizăm că este important să fim recunoscători pentru ceea ce suntem și că tot ceea ce ni se întâmplă nu este fără un motiv anume.
O carte magistral scrisă, în care balanța perfectă dintre trecut și prezent va purta cititorii în lumi pe care nu se vor mai sătura să le exploreze. » (Geanina Soare, Pe aripi de carte)
Cristina Cristea –
[…] mi s-a lipit de suflet. M-ai purtat în vremurile alea cu cozile de plase de la lapte și ce mai era, cu lipsuri pe care mai întâi părinții mei și pe urmă si eu pentru copiii mei incercam să le ascundem cât se putea. Eu am trăit vremea aceea din plin. Dar dincolo de asta, a fost povestea. Două drumuri care au mers până la un punct împreună, s-au despărțit, iar s-au unit. Probabil vor rămâne un singur drum până la sfârșit, pentru că are mult optimism povestea ta. Ai conturat în cuvinte simple două caractere incredibile, care te fac să privești în jur, să le găsești undeva în mulțime, pentru că sunt atât de reale – cu intransigența uneia și greselile celeilalte, ambele date de tinerețea lor. Cartea asta te face sa te gândești la prietenii distruse de un gest sau un cuvânt pe care vrei sa le repari si nu stii cum, fără să iti dai seama că tot ce ai de făcut este să vorbești deschis cu celălalt, pentru că un prieten, atunci când îți e prieten, chiar dacă nu poate intelege (sau nu vrea să inteleaga), daca ti-a fost cu adevărat prieten, va ierta și drumurile voastre chiar dacă nu se vor suprapune, vor merge cuminți și reconfortant, aș zice, unul lângă altul, atât de aproape, încât să poți întinde mâna și să îl atingi pe celălalt când ai nevoie, dar suficient de departe încât să îi lași celuilalt spațiul de care are nevoie. Și a mai fost spațiul în care se petrece acțiunea ta: România unde am (avem) rădăcinile și unde am rămas dintr-o intransigență a tinereții, pe care acum nu pot spune că o regret, dar nici nu îi mai dau dreptate, Franța, unde se află jumătate din sufletul meu, lângă fiica stabilită acolo, și Canada, unde nu am ajuns niciodată, deși mi-am dorit, pentru că am acolo o prietenă care m-a făcut să o iubesc (si alti câțiva, nu multi, oameni de suflet pe care viața i-a dus acolo, la celălalt capăt de lume). Deci, o carte care te face sa o iei în mâini, să cauți un fragment anume, ca și cum ai fi fost acolo, dar nu îți poți aminti exact ce s-a întâmplat. Scuze, vorbesc mult, stiu, dar gata, am tacut!” (Cristina Cristea, poeta)
Steluța Jalia –
Orice întuneric își are raza sa de lumină – despre „Regăsirea” de Nicoleta Beraru
Cu Regăsirea, Nicoleta Beraru se află la cel de-al doilea roman, după Luluța și Petrișor sau povestea cuiburilor părăsite, publicat în 2019. Autoarea, stabilită în Belgia, este și coautor al mai multor volume colective, având, de asemenea, o bogată activitate în calitate de traducător, publicist și scriitor.
Romanul Regăsirea spune povestea caldă, dar și lucidă, a prieteniei dintre două femei, în tot ceea ce are ea deopotrivă frumos, înălțător, dar și imperfect, ciobit, marcat de resentimente ori frustrări. Într-un registru mai larg, oarecum filosofic, Regăsirea poate fi interpretat și ca o scurtă meditație asupra cursului destinului individual ale cărui meandre scapă oricăror demersuri de anticipare.
Liana și Veronica, două adolescente tipice dintr-un orășel din Moldova anilor ceaușiști, sunt prietene „la cataramă”, în ciuda diferențelor dintre ele: Liana este rezervată, distantă, studioasă, în timp ce Veronica întruchipează idealul fetei sprințare, „populare”, cu mare succes printre colegii ei, mai ales băieți. Prietenia lor, sudată în timpul anilor de școală și al vacanțelor cu parfum de busuioc și de flori de cireș, pecetluită cu candoarea primelor legăminte „de sânge”, are de înfruntat întâiul test major: rezistența în fața schimbărilor provocate de cele dintâi amoruri juvenile.
Iar printre multele aventuri ale Veronicăi, se ivește, la un moment dat, acea mare iubire care pare să destabilizeze nu doar relația de amiciție dintre cele două fete, ci chiar întregul destin al Veronicăi.
Două acorduri sufletești, perfecte cândva, ajung să fie puse între paranteze de opțiuni și circumstanțe de viață diferite: în timp ce Liana urmează, cuminte și conformist, drumul sigur al succesului în viață construit prin muncă, alegând să fie studentă și să-și vadă de studii, Veronica iubește un proscris, un om însurat cu nevastă și copil și, mai ales, un om diferit: un „țigan” dintr-o așezare rău famată (Cărămizi).
Iubirea Veronicăi, adâncă și mistuitoare, este pașaportul spre iadul dezlănțuit la adresa ei, în mica urbe în care trăiește, deopotrivă de români și de țigani, de cunoscuți și străini, de rude și de profesori, căci toți o judecă și o ostracizează. Ea reprezintă pentru toți „curva”, femeia de nimic, ce seduce bărbați însurați și are curajul să se amestece cu „țiganii”. Pentru tânăra al cărei amor nu are cum să se sfârșească bine, nu există înțelegere sau compasiune din partea nimănui. Până și familia o reneagă iar prietenii o abandonează. Liana însăși pune între ea și Veronica distanța unor opțiuni incompatibile.
Dar așa cum destinul le-a separat, aparent definitiv, în vremea adolescenței, tot el alege să le aducă împreună, după 28 de ani, în banalul spațiu al unei parcări de lângă Lyon. Întâlnirea lor improbabilă, pare modul tacit al hazardului de a repara o prietenie menită să reziste, latentă, toți acești ani, spre a înflori în toată splendoarea dată de maturitatea celor două femei. Sorții par că-și întorc privirile spre cele două foste adolescente, acum femei mature, spre a le oferi șansa unică a unei necesare reconcilieri. Dar sorții nu sunt atât de binevoitori pe cât păreau la prima vedere. Vestea cumplită ce cade ca un trăsnet asupra Lianei și Veronicăi le arată că timpul s-ar putea să nu mai aibă răbdare cu ele. Prietenia lor e, acum, mai prețioasă ca oricând. Acolada temporală de 28 de ani le-a dat răgazul să-și „deretice sfâșierile, rușinile, resentimentele” și să le pună în locul cel mai puțin important, pentru ca, la loc de cinste, să așeze comuniunea lor și bucata de viață trăită împreună.
Arcul de timp dintre cele două Liane și cele două Veronici, din adolescență și de la maturitate, le-a arătat o altă dimensiune a curajului și a tăriei interioare. Rătăcitoarea Veronică din adolescență este acum femeia puternică ce s-a repus pe traiectoria unei vieți împlinite. Liana, adolescenta perfecționistă și sigură de destinul ei, are prilejul, ca femeie matură, să experimenteze vortexul unor emoții cotropitoare: nesiguranța și trădarea emoțională. Nimeni nu este ce pare a fi la prima vedere. Viața este un traseu ce se parcurge fără google maps, iar „orice întuneric își are raza sa de lumină”.
Dincolo de emoționanta frumusețe a acestei povești despre prietenie, iertare și regăsire, romanul Nicoletei Beraru este și un sugestiv excurs al istoriei mai îndepărtate sau mai recente a României. Realitățile crude ale anilor ceaușiști – activiștii de partid, sticlele așezate cuminte la coada de la lapte, depășirea producției la hectar, apelativele milităroase ale profesorilor în dialogul cu elevii – se îngemănează cu tulburii ani postdecembriști, marcați de Revoluția din 1989, dar și de sfârșitul, nedemn de un popor civilizat, al cuplului dictatorial sau de proliferarea micilor ori marilor afaceri aflate la limita legalității sau mult sub ea. Avem în față, prin acest roman, o frescă precisă, desenată cu mână sigură, a unor realități ce ne-au caracterizat ca popor și la care, într-o formă sau alta, am luat parte.
Violeta Ursinschi –
Abandonasem, de câțiva ani buni, literatura română contemporană, încercand să fac față ritmului vertiginos al excepționalelor traduceri din literatura universală, păstrandu-mi bunul obicei din adolescență de a citi integral autorii recent descoperiți. Apoi, un prieten drag, Cristi Mazilu , mi l-a semnalat pe Igor Bergler, grație căruia am avut acces la o perspectivă incitantă asupra unor teme supuse unui proces unanim de tabuizare. Apoi, o alta prietenă, Nicol Zarnescu mi-a oferit romanul ,,Regasirea”, de Nicoleta Beraru, prilejuindu-mi o fascinantă aventură a redescoperirii unei lumi ignorate atâta vreme în ungherele memoriei. Lumea târgului de provincie cu tragismul derizoriului cotidian, stagnantă în mentalitate, dar răscolită de beția libertății postrevoluționare și a nevoii de afirmare a celor tineri. Delicate și trainice prietenii adolescentine, înstrăinări și insingurări asumate la maturitate, destine învolburate de pasiuni interzise, iubiri pasagere, uitări deliberate, remușcări tardive și, mai presus de toate, experienta regăsirii de sine prin reflectarea în alteritate. Timpul trăirii și timpul istorisirii se contopesc, în cele din urmă, in carte spre a ne călăuzi, surprinzător, să regăsim atemporalul din noi înșine.
Nu este totul pierdut, literatura contemporană are încă resurse, iar cultura oferă în continuare modele pe care tinerii le-ar putea descoperi, bunăoară, în podcasturile lui Cătălin Striblea și Radu Paraschivescu, George Buhnici și alții, dacă nu sunt prezente pe rețelele de socializare sau în emisiunile TV.
Delicatese Literare –
Nicoleta Beraru (n.1972) este absolventă a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Din 2003 trăieşte în Belgia, unde lucrează ca profesoară de limba română (Centrul de Limbi Străine asociat Universităţii KULeuven) şi ca profesoară de integrare (Agenţia de Integrare a Guvernului Flamand). Pe lângă acestea, este traducătoare freelance (Ministerul Justiţiei din Belgia) pentru limbile română, neerlandeză şi franceză. A colaborat, de asemenea, pentru subtitrări, cu televiziuni neerlandofone din Belgia (VRT, VTM).
Ca publicistă, a colaborat cu Ziare.com, Newsweek Romania, Revista Itaca Dublin (revista de cultura a scriitorilor din afara granitelor tarii), Catchy like a women, revista organizatiei ADR Vlaanderen (în limba neerlandeză). Din 2020 este editor la Revista Timpul Belgia ale bărei baze le-a pus.
A debutat editorial în 2018 cu volumul de eseuri şi povestiri pentru adulţi „Ardei iuti. Povestiri la imperfect”. În 2019 publică romanul „Luluţa şi Petrişor sau povestea cuiburilor părăsite”, care s-a aflat pe lista de preselecţii a Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franţa, şi pe locul 2 la concursul literar „Distincţii Cartea Anului 2019”, Dublin. În 2020: coautor – volumul colectiv de proza „diaspora ’20”; 2020: coautor – volum colectiv de proza „Nuanţe de piper şi ciocolată”; 2021: coautor – volum „Români – Români belgieni – Români europeni”.
O prietenie proiectată acronic. Două destine – două copile devenite femei, trăind iubiri pustiitoare, duse până la sacrificiu. Traiul comunist care se prăbușește sub ochii lor, trădări și reveniri, experiența emigrării, dar, mai presus de toate, REGĂSIREA.
Un roman tulburător, introspectiv, pendulând între orășelul românesc provincial, cuib vetust al devenirii celor două, și prezentul cosmopolit. Hazardul, manifestat prin întâlnirea lor întâmplătoare dintr-o parcare, le pune față-n față. Trecutul iese din matcă copleșitor – panaceu pentru sufletele celor două femei, și pare a rezolva ecuația căutărilor și neliniștilor. (Em Sava)
„Regăsirea” este povestea a două prietene care se pierd şi se regăsesc după douăzeci şi opt de ani. Nu e vorba doar de regăsire în sensul de revedere, ci şi de o regăsirea a sinelui, de o aşezare în propria viaţă. În spatele romanului nu stă nicio poveste reală, ci doar ideea de prietenie. Într-o seară, cu vreo trei ani în urmă, mă uitam la filmul Stepmom cu Susan Sarandon şi Julia Roberts – jucau rolurile a două femei invidioase una pe cealaltă: e vorba de fosta soţie şi viitoarea soţie a unui bărbat, tată a doi copii. Aparent, nimic legat de ce am scris eu. Dar am fost atât de impresionată de întorsătura pe care relaţia dintre cele două a luat-o în momentul în care fosta nevastă află că are cancer, de forţa prieteniei nedeclarate, dar manifestate prin grijă şi ajutor de noua parteneră a bărbatului, încât am vrut să scriu despre prietenia dintre femei. – Nicoleta Beraru
Creațiile literare publicate sub egida editurii Siono – au un farmec aparte, sunt balsam pentru suflet și reușesc să transpună cititorul, dincolo de cuvinte, într-o altă lume, una tăcută, dar intensă.
O astfel de carte este și Regasirea, de Nicoleta Beraru, un roman al trecutului și prezentului, al aducerilor aminte, care ne vorbește despre prietenie, iubire și iertare, despre oameni, despre curaj și asumare, despre lumina și întunericul ce răzbat, dincolo de tăcere, în sufletul uman.
Cu un stil de scriere simplu, dar cald și fin totodată, autoarea Nicoleta Beraru reușește să transmită emoții, să aducă zâmbet și să provoace nostalgie, vivacitatea din spatele fiecărui cuvânt răbufnind la suprafață precum un vulcan. Autoarea ne încântă sufletele cu două povești de viață pline de intensitate ce transcend bariera timpului, regretelor și cuvintelor nerostite, ale căror eroine sunt două femei pline de afinitate, ce se pierd însă printre dorințe și iluzii, dar cărora viața le oferă, dincolo de umilință și modestie, frumusețe și urâțenie, puterea de a se regăsi, de a ierta și a o lua de la capăt.
Alături de Veronica și Liana, două românce de cincizeci de ani, pe care destinul le-a dus departe de locurile natale, călătorim în trecut, unul în care societatea românească era orânduită după practici și obiceiuri distincte, dar al cărei fond era infectat, până la sânge, de o ideologie nefastă, comunismul.
Traiul românului în perioada comunistă era dominat de lipsuri, frici, neputințe. Astfel, Veronica și Liana au simțit din plin amarul unei copilării pline de griji, dar, totodată, au gustat și din paharul inocenței și al voioșiei în ciuda cenușiului ce le înconjura zi de zi. Viața însă are un alt farmec atunci când ești copil, iar sufletul zburdă către zare, încărcat de optimismul și visurile specifice vârstei.
Cele două au fost cele mai bune prietene, au împărțit aceleași bucurii și zâmbete, aceleași lacrimi și dezamăgiri. Erau două suflete într-unul singur, deși aveau caractere diferite. În timp ce Veronica era zglobie, plină de exuberanță, dornică să ia de la viață tot ce i se oferă, Liana era sobră, reticentă, mereu în expectativă. Dar se completau una pe cealaltă și nimic nu le putea despărți.
Destinul însă are planurile sale. Ziua de mâine are alte conotații, iar previzibilul devine un imprevizibil tăios. Trecerea timpului aduce schimbări pentru fiecare. Viziunile lor despre viață se schimbă, fiecare alegând după propria conștiință. În timp ce Veronica se aruncă în vâltoarea vieții cu capul înainte, trăind prezentul cu intensitate, și alege calea iubirii, chiar și una interzisă, Liana alege calea siguranței, planificând și privind spre un viitor ce nu îi aparține. Alegerile făcute de fiecare le vor îndepărta, le vor destrăma prietenia, dar, mai ales, le vor fărâmița sufletul în bucăți, provocând răni ce vor sângera ani în șir. Nici una nu avea de unde ști că, peste ani, destinul le va pune față în față, obligându-le să dea glas durerii din suflet, să își vindece rănile, să readucă la suprafață o prietenie pierdută din mândrie, neputință, pasivitate, dar care nu cunoștea măsura timpului.
După douazeci și opt de ani de tăcere, departe una de cealaltă, cele două găsesc drumul întoarcerii acasă, al regăsirii și iertării. O zi oarecare, o țară străină, o clipă de revelație, dar și un ocean de regrete, toate le împart Veronica și Liana atunci când prezentul se contopește cu trecutul.
Regasirea de Nicoleta Beraru este o demonstrație de simplitate și frumusețe, un amestec fin de candoare și vinovăție, bucurie și amărăciune, regrete și vindecare, o descriere a fragilității umane, o explorare a trăirilor și emoțiilor unor personaje fictive și, totuși, reale; o scriere sensibilă care ne amintește de copilărie și adolescență, de părinții și bunicii care au trăit o viața întreagă în întuneric, cu frica zilei de mâine, dar și – de ce nu?! – de noi înșine.
Recomand din suflet cartea Nicoletei Beraru, care oferă o călătorie intensă a sufletului printre cotloanele încrâncenate și senine deopotrivă ale vieții, printre paginile căreia te afunzi cu ușurință și te lași, bucuros, pătruns de o dulce reverie datorită cuvintelor așternute cu însuflețire.
Cristina Apostol –
Nicoleta Beraru (n.1972) este absolventă a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Din 2003 trăieşte în Belgia, unde lucrează ca profesoară de limba română (Centrul de Limbi Străine asociat Universităţii KULeuven) şi ca profesoară de integrare (Agenţia de Integrare a Guvernului Flamand). Pe lângă acestea, este traducătoare freelance (Ministerul Justiţiei din Belgia) pentru limbile română, neerlandeză şi franceză. A colaborat, de asemenea, pentru subtitrări, cu televiziuni neerlandofone din Belgia (VRT, VTM).
A debutat editorial în 2018 cu volumul de eseuri şi povestiri pentru adulţi „Ardei iuti. Povestiri la imperfect”. În 2019 publică romanul „Luluţa şi Petrişor sau povestea cuiburilor părăsite”, care s-a aflat pe lista de preselecţii a Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franţa, şi pe locul 2 la concursul literar „Distincţii Cartea Anului 2019”, Dublin. (sursa: sionoeditura)
Anul 2022 îi aduce autoarei o nouă bucurie, una prin tipărirea noului său roman „Regăsirea” la editura Siono, o cartea despre care autoarea Em Sava menționează: „Un roman tulburător, introspectiv, pendulând între orășelul românesc provincial, cuib vetust al devenirii celor două, și prezentul cosmopolit.„.
Cartea „Regăsirea” s-a dovedit a fi o liană de care s-a prins sufletul meu și de care nu se va desprinde prea curând, o singură dată mi s-a întâmplat să reacționez la o carte cu o astfel de intensitate, și mai exact la opera autoarei Em Sava și minunata sa „Ana” iar acum sufletu-mi vibrează la fel. Cu o blândețe în graiul scris și cu o acuratețe fină autoarea ne creionează viața în doi timpi, trecut și prezent, acolo și aici, două femei ce se perindă prin viață acumulând experiențe pentru ca într-un final să se regăsească, ca un făcut … după vorba bunicii. Soarta a decis pentru ele ca și după mulți ani de depărtare firească dar și sufletească să își mai acorde o șansă, de a se asculta, de a se mărturisi unei alteia și de a depăna vrute și nevrute semeni acelor copile ce nu aveau grija zilei de mâine.
Cartea țese măgulitor două destine ce au prins traiul comunist, apoi căderea acestuia cu toate consecințele de după, cu înflăcărarea vârstei dar și fiorii primelor iubiri, decepții și trădări. Apoi maturitatea cu toate încâlcelile ei, cu experiența migrării și construirea unui cămin în detrimentul golului pe care l-a lăsat trecutul. Ni se aduce la cunoștință povestea Lianei și a Veronicăi, două tinere ce își jură prietenie sinceră și de neclintit, însă circumstanțele vieții pot fi destul de distrugătoare astfel acestea se aruncă în marea de oameni săpând între ele un hău ce le îndepărtează tot mai mult.
„Cotrobăi printre foile scrise. Nu găsi nimic. O luă de la capăt grăbită printre hârtiile învechite, pe la sfârșitul teancului subțire, găsi o bucată subțire de carton de culoarea ceaiului de tei. O întoarse. Pe față era imprimat un buchet de flori de câmp. Deschise felicitarea. Scrisul rotund și larg îi sări în față. „Prietenă pe viață!”, citi și simți cum cuvintele acestea o smintesc. Din nou plânsul îi sui din măruntaie, ca o bolboroseală de ceainic ce dă în clocot, și o zgudui: – Și viața cât durează? Cât, Doamne, îi mai dai? „
Revederea e ca o mângâiere cerească peste sufletele celor două, aceasta le prinde într-un moment de cotitură, iar ambele se aruncă în brațele unei alteia în disperarea de a nu se pierde cum au făcut-o cu mulți ani în urmă, din orgolii adolescentine, din tinerețea trufașă sau din lipsa maturității coapte. Astfel ambele femei parcurg un drum al amintirilor, unul depănat de la zero privit prin ochii unor femei trecute prin apele vieții; zguduite de pierderi, mâncate de reproșuri și mânate de insticte cumulate din neajunsuri. Pe această nouă pânză ce li se așterne din nou atât Liana cât și Veronica pun piesele lipsă dintr-un tablou mixt adunându-și viețile într-un cadru mixat al destinului, în toată splendoarea sa, în toată paleta de culori reîntregindu-l cum doar două prietene o pot face. Cu lacrimi, cu păreri de rău. Și căințe. Cu împăcare și noi dorințe de a nu se mai pierde una pe alta.
„Regăsirea” este acel timp de carte care e scrisă din suflet pentru suflete. Cu fiece pagină noianul de emoții te încarcă iar parcurgerea acesteia doar te adâncește tot mai mult în esența vieții. Aici printre file se va simți blândețea dar și cumsecădenia, regretele dar și vindecarea prin tot ce înseamnă om pentru om și nu în ultimul rând e recunoașterea față de noi înșine a faptului că nimic nu se întâmplă în viața asta fără un motiv anume. Această lectură demonstrează că fie și peste ani cineva acolo de sus își are propriile planuri, astfel „regăsirea” prinde pe eroine mai pregătite ca niciodată să îmbrățișeze unei alteia durerile și să le ostoiască intesitățile. Să își prețuiască prietenia dar nu în ultimul rând să se accepte așa cum sunt, fără limite și fără jumătăți de măsură.
Recomand cu drag această carte!